Un peisaj apocaliptic

M-am hotărât să scriu o carte,
Despre un om numit fiinţă,
Un suflet cald întru credinţă
Şi viaţa-mi pare jucărie,
Şi vorba mea pare pustie,
Nu cred că aş putea cuprinde,
Atâtea fapte câte sunt,
De povestit,
Azi pe pământ,
Întorşi suntem din veşnicie,
Ne trăim viaţa ca roboţii,
Şi ne conduc toţi idioţii,
Viaţă pustie,

Din datorie.

Nu facem mult, dar spunem multe,
De aş putea s-ating o stea,
Tăcută sunt în lumea mea,
De gălăgie.

Petunii roşii strălucesc la balcoane,
A încetat demult să îmi pese Ioane,
Oricum, să ştii că universul,
Ne priveşte ca pe gâze,
Purtând lux şi având toane…
Ăsta e tot înţelesul!


Noi aici, şi el deasupra,

Noi, cuprinşi în veşnicie.
Sfânta noastră datorie,
Este să-ntregim misterul,
Peisaj apocaliptic,
Trei maimuţe-ntr-o pădure,
Adunate-n rugăciune.

Nu e ăsta înţelesul.

Să te rogi, dar la icoane,
În biserici, cu năframe,
Legea firii este scrisă,
Şi de noi de toţi admisă.

Şi nu trebuie să fii Hristos,
C-o vorbă să întorci lumea pe dos,
Dar dacă eşti prea savuros,
Te privesc ca zahăr tos.

Un peisaj apocaliptic,
Trei maimuţe, două puşti şi un topor,
Eu stau şi zac în dormitor
Şi mă gândesc,
Cum să rostesc,
Un adevăr.

Florentina Maris


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Patru dimineaţa

Altă poveste

un rai de humă